Autor: Doru Dima
Istoria a fost mereu populată de conducători care nu s-au mulțumit să administreze prezentul, ci au dorit să modeleze viitorul memoriei colective. Vladimir Putin și Donald Trump, deși provin din tradiții politice diferite, par uniți de aceeași aspirație: să rămână pentru „veșnicie” în manualele lumii, nu ca simpli președinți, ci ca figuri providențiale. În plus, avem de-a face cu doi lideri și o obsesie comună: posteritatea, ce le influențează fiecare pas. În jurul acestei dorințe s-a construit un stil de guvernare dominat de personalizare extremă a puterii. Totodată, există nevoia constantă de recunoaștere și, adesea, o suspiciune aproape paranoică față de orice critică.
Putin și vechea Rusie
Putin a moștenit o Rusie umilită de anii ’90 și a intuit că restaurarea mândriei imperiale îi poate asigura legitimitatea. Întreaga sa activitate politică a fost orientată spre rescrierea narațiunii naționale: anexarea Crimeei, intervenția în Siria, iar apoi invazia Ucrainei au fost prezentate ca acte de „reunificare istorică”. În spatele acestor gesturi se află însă o teamă profundă de irelevanță. Din această perspectivă, putem observa la Putin portretul clar al unuia dintre doi lideri, o singură obsesie – posteritatea fiind motivația centrală. Liderul de la Kremlin pare convins că numai prin confruntare permanentă cu Occidentul își poate câștiga locul printre țarii mitizați ai Rusiei. Astfel, războiul împotriva Ucrainei nu este doar un proiect geopolitic, ci și o scenă pe care Putin își joacă propriul destin biografic.
Trump și pământul făgăduinței
Trump, la rândul său, a transformat politica americană într-un spectacol al eului. Spre deosebire de Putin, care acționează din interiorul unui aparat statal disciplinat, fostul și actualul lider de la Washington operează mai degrabă prin forța discursului. Caracteristic pentru această secțiune, găsim două figuri dominante, fiecare animată de o singură obsesie: posteritatea. Atacurile sale verbale la adresa Groenlandei, Norvegiei sau a Uniunii Europene nu sunt simple ieșiri retorice, ci semnale ale unei viziuni în care America trebuie să domine fără menajamente. Mai mult, el trebuie să fie arhitectul acestei dominații. Dacă Putin a ales tancurile, Trump preferă megafonul; ambii urmăresc însă același efect: să intimideze și să rescrie regulile jocului internațional.
Comparându-i, diferența majoră stă în instrumente, nu în motivații. Putin a trecut de la consolidarea internă la agresiune militară directă, convins că numai prin forță brută poate împiedica „asediul” Occidentului. Trump nu dispune de aceeași libertate de acțiune, dar logica sa este similară: lumea îi apare ca un spațiu ostil, plin de comploturi împotriva măreției personale. În fond, vorbim despre doi lideri uniți de obsesia posterității, care le definește strategia politică. De aici rezultă retorica despre „statul paralel”, despre fraude imaginare, despre aliați tratați ca rivali. În ambele cazuri, critica nu este percepută ca parte firească a democrației, ci ca dovadă a trădării.
Paranoia – ceea ce-i unește
Paranoia devine astfel combustibil politic. Putin își justifică războiul prin mitul încercuirii NATO; Trump își explică eșecurile electorale prin conspirații globale. Pentru amândoi acești lideri, obsesia pentru posteritate conduce la decizii riscante și acțiuni menite să le contureze imaginea pentru viitor. Această mentalitate produce decizii riscante: pentru Kremlin, distrugerea Ucrainei a devenit condiție a supraviețuirii regimului; pentru liderul american, destabilizarea alianțelor tradiționale pare un preț acceptabil pentru consolidarea imaginii de „om puternic”. În ambele narațiuni, lumea este redusă la un decor menit să confirme grandoarea protagonistului.
Totuși, efectele sunt diferite. Putin a împins Europa într-o nouă eră a insecurității, readucând războiul clasic pe continent. Trump a slăbit coeziunea occidentală prin cuvinte, nu prin arme, dar a alimentat îndoiala că ordinea liberală mai are un garant sigur la Washington. Observăm, deci, că procesul de consolidare a posterității ca obsesie comună pentru doi lideri are implicații globale. Atacul real asupra Ucrainei și atacurile verbale asupra Groenlandei sau UE se întâlnesc într-un punct comun. Astfel, ambele reprezintă contestarea granițelor stabilite, fie ele teritoriale sau normative.
Mituri, fapte, consecințe
În fond, ambii lideri par captivi propriului mit. Dorința de a fi recunoscuți îi face să confunde scena istoriei cu oglinda personală. Nu e întâmplător că povestea lor este rezumată de expresia „doi lideri, o singură obsesie: posteritatea”, valabilă în ambele cazuri. Putin vrea să fie noul Petru cel Mare; Trump, cel mai mare negociator al tuturor timpurilor. Dar posteritatea nu iartă ușor. Ea judecă nu intensitatea zgomotului, ci consecințele faptelor. Iar aici bilanțul este deja sumbru: orașe ucrainene în ruină, o Americă polarizată, o Europă obligată să-și regândească securitatea.
Poate că adevărata asemănare dintre cei doi nu este ambiția, ci teama. Teama de a nu fi uitați, de a nu fi considerați trecători. De aceea ridică ziduri de propagandă, inventează dușmani și cer loialitate absolută. În concluzie, istoria va reține fără îndoială drama a doi lideri, cu o singură obsesie majoră: posteritatea. Istoria, însă, are propriul simț al ironiei: cei care aleargă cel mai tare după nemurire sfârșesc adesea prizonieri ai propriilor excese. Iar lumea rămâne să repare, cu răbdare, ceea ce orgoliul lor a stricat.
